Dragoste amară...

E obosit. E bolnav. Cine să-l bage în seamă...
Ea vine la patul lui şi-l trage de mâneca halatului ce-i atârnă parcă neputincios. Rămâne cu spatele la ea şi-o ignoră. O ignoră plângând...
Bolnavii se înghesuie pe tărgi. Doctorii râd sau îi înjură !!
- Câtă nesimţire! Câtă cruzime! Câtă ură! şopteşte printre sughiţuri de plâns.
- De ce nu mă lasă, măcar, să mor, să nu mă mai chinui atâta?
Omul îşi plânge soarta şi aşteaptă, resemnat cumva, moartea...
Obosită şi ea, se aşază în pat, lângă el, şi-i spune:
- Las', pân' la urmă o să treacă! O să vezi... ai să reînvii... cu cine mai cresc eu copiii noştri?
Şi-i freacă, cu palmele tremurânde, pieptul chinuit de boală...
La un moment dat, bărbatul tresare. Se întoarce spre ea. Tace. În ochii se stingea lumina, lumina cu-aromă de dragoste amară...



Notă 1: în cenaclu' " junimea digitală ".
Notă 2: remarcat în cenaclu " junimea digitală ".